Ce criterii folosești pentru a stabili vârsta minimă la un roman fantasy?

Întrebarea asta mă urmărește de când am început să citesc fantasy serios. Sincer, nu există un răspuns simplu. E ca și cum ai încerca să pui o etichetă pe ceva viu, care se schimbă în funcție de context. Știu părinți care își lasă copiii de 9 ani să citească Harry Potter, iar alții consideră că abia la 12 ani e momentul potrivit. Amândoi pot avea dreptate, pentru că depinde enorm de copilul respectiv.

Dar hai să fim sinceri. Când ajungi la librărie și vezi raftul imens cu fantasy, te simți puțin copleșit. Mai ales dacă vrei să alegi ceva pentru cineva tânăr. Pentru mine, după ani buni de citit și de răsfoit prin tot felul de povești, s-au cristalizat câteva repere. Nu sunt reguli absolute, dar să zicem că sunt niște indicii pe care îmi place să le caut.

Despre ce vorbim când vorbim despre conținut

Mda, primul lucru la care te gândești e conținutul. Și nu e doar despre violență, cum ar crede mulți. E despre cum e prezentată acea violență, dacă există. Un dragon care atacă într-o scenă de bătălie poate fi doar spectaculos, sau poate fi descris în detalii grafice care te fac să îți dorești să fi sărit peste pagină. Diferența contează.

Am dat recent peste „Drumul spre o alta dimensiune” de Bradu Mihai Dan, și m-a surprins plăcut tocmai pentru că autorul reușește să creeze tensiune fără să sară în extreme.

Copiii din carte, care au 13 ani, se confruntă cu situații periculoase, desigur. Dar nu vezi scene care te fac să te întrebi dacă ar trebui să existe un rating pe copertă. Accentul e pus pe cum gândesc personajele, cum își folosesc inteligența să iasă din încurcături, nu pe cât de mult sânge curge pe jos.

Mi se pare că asta e cheia pentru literatura fantasy destinată tinerilor. Conflictele există, trebuie să existe, altfel n-ai poveste. Dar tonul face toată diferența. Când vezi că personajele colaborează, că încearcă să rezolve lucrurile prin creativitate sau prin a fi solidare, atunci știi că e o carte care lasă ceva pozitiv în urmă. Violența gratuită nu face decât să șocheze, și asta nu e neapărat ceea ce vrei pentru un cititor de 11 sau 12 ani.

Structura poveștii contează mai mult decât crezi

Am observat ceva interesant. Copiii mai mici au nevoie de o structură mai clară. Nu poți să sari dintr-o perspectivă în alta la fiecare trei pagini și să te aștepți ca un copil de 10 ani să țină evidența. Dar asta nu înseamnă că povestea trebuie să fie simplă sau previzibilă.

La Bradu Mihai Dan, naratorul vorbește direct către tine. E ca și cum ți-ar povesti un prieten ce i s-a întâmplat. Asta face cartea incredibil de accesibilă pentru tinerii cititori, pentru că se simte familiar. Nu trebuie să decodezi trei nivele de metafore ca să înțelegi ce se întâmplă. Totul e fluid, episodul urmează episodul într-un mod care îți permite să respiri între momente de acțiune.

Și aici intervine ceva esențial. Un roman fantasy poate să aibă cel mai spectaculos sistem magic inventat vreodată, dar dacă trebuie să consulți o hartă și o enciclopedie ca să înțelegi ce se petrece, cartea o să rămână pe noptieră. Necitiată. Și o să ajungă să adune praf, ceea ce e un pic trist pentru orice carte.

Vârsta personajelor spune multe, dar nu totul

Copiii și adolescenții vor să citească despre oameni ca ei. Sau aproape ca ei. Un protagonist de 13 ani o să atragă cititori undeva între 10 și 15 ani, cam așa. Dar vârsta e doar un număr, știi? Ce contează cu adevărat e cum reacționează personajele la ce li se întâmplă.

În cartea asta de care îți vorbesc, personajele sunt tineri obișnuiți care brusc se trezesc cu puteri magice și cu responsabilități uriașe. Dar nu uită să fie copii. Încă se tem de note proaste, încă se joacă Fortnite și FIFA, încă se ceartă cu prietenii pentru lucruri mărunte. Asta e ceea ce face povestea credibilă. Pentru că niciun copil de 13 ani nu devine instant erou matur și gata să salveze lumea fără să clipească.

Când citesc o carte pentru tineret, mă uit mereu cum gestionează personajele emoțiile. Plâng când e greu? Recunosc că le e frică? Cer ajutor când au nevoie? Astea sunt semne că personajele sunt umane, nu niște roboti scrise de cineva care nu își amintește cum e să fii adolescent. Și crede-mă, adolescenții simt instant când cineva încearcă să sune „cool” dar ratează ținta cu kilometri.

Limbajul trebuie să sune natural, nu forțat

Aici e un teren minat pentru mulți autori. Cum scrii astfel încât să sune autentic pentru tineri, fără să pari că încerci prea mult? Am văzut cărți care folosesc argou de acum zece ani și sună de parcă ar fi scrise de părinții care încearcă să pară tineri. Cringe, ca să zic așa.

Romanul lui Mihai Dan Bradu reușește ceva delicat aici. Personajele vorbesc natural, fac referințe la lucruri din cultura lor contemporană (jocuri video, gustări pe care le mănâncă toți copiii, seriale), dar fără să fie forțat. Nu simți că autorul a făcut un research pe internet despre „ce vorbesc tinerii azi”. Pur și simplu personajele sună ca niște adolescenți reali.

Și mai e ceva. Limbajul trebuie să fie curat, da, dar nu prudish. Există o diferență între a scrie pentru copii și a scrie ca și cum copiii ar fi niște creaturi fragile care leșină la primul cuvânt urât. Copiii vorbesc între ei într-un anumit fel. Dar o carte nu trebuie să reproducă absolut tot. E o chestie de echilibru, și autorii buni știu unde să tragă linia.

Ce valori transmite povestea

Uite, asta poate fi cel mai important aspect, deși e greu de măsurat. Nu poți să deschizi o carte și să spui „aha, aici e valoarea numărul 3″. Dar după ce o termini, rămâi cu ceva. Un gust, o impresie, un sentiment despre ce conta cu adevărat în poveste.

La romanele fantasy pentru tineret, îmi place să văd că prietenia e valoroasă, că merită să lupți pentru ceea ce crezi, că împreună poți face mai mult decât singur. Dar toate astea trebuie să fie subtile, integrate în poveste. Dacă simți că te așezi la lecție de morală, ceva s-a dus naibii. Mesajul trebuie să vină natural din acțiunile personajelor, din alegerile pe care le fac.

În cartea de care tot vorbim, grupul de prieteni funcționează ca o echipă. Fiecare aduce ceva diferit, fiecare are un rol. Și protagonistul învață că a fi erou nu înseamnă să nu îți fie frică. Înseamnă să mergi mai departe chiar dacă ți-e frică. Asta e un mesaj puternic pentru orice cititor tânăr.

Ritmul face diferența între captivant și plictisitor

O carte prea lentă pierde atenția copiilor imediat. Una prea haotică îi face să nu mai înțeleagă nimic. Capitolele scurte ajută enorm. Dialogurile care merg repede. Alternarea între momente de acțiune și momente când personajele respiră și gândesc.

Tonul narativ e crucial. Dacă naratorul sună ca un profesor care ține o prelegere, adolescenții pleacă. Dar dacă naratorul face glume, dacă recunoaște când a greșit, dacă uneori comentează absurditatea situației, atunci se creează o conexiune. Literatura YA (Young Adult) funcționează perfect când tonul e conversațional, aproape ca între prieteni. Și asta lipește.

Sistemul magic nu trebuie să fie complicat ca să fie interesant

Am văzut sute de sisteme magice de-a lungul anilor. Unele necesită aproape o diplomă în fizică ca să le înțelegi. Altele sunt atât de simple încât devin plictisitoare. Pentru tinerii cititori, sweet spot-ul e undeva la mijloc. Regulile trebuie să fie clare, dar nu atât de elaborate încât să ai nevoie de desene și diagrame.

Mi-a plăcut foarte mult cum funcționează magia în „Drumul spre o alta dimensiune”. Obiectele magice se transformă în lucruri banale din viața de zi cu zi. O sabie devine creion, o cască devine șapcă. E un concept simplu, dar genial. Face ca magia să nu fie ceva complet strain de realitatea cotidiană a copiilor. E ca și cum ai avea o viață secretă ascunsă în obiectele pe care le folosești zilnic. Asta rezonează cu tinerii cititori într-un mod foarte direct.

Și mai e ceva important. Dacă un personaj poate face orice fără limite, dispare toată tensiunea. Trebuie să existe costuri, restricții, momente când magia nu funcționează sau nu e de ajuns. Altfel, de ce ar mai fi interesantă povestea?

Finalul trebuie să ofere sens, nu neapărat fericire perfectă

Mă enervează cărțile care încheie totul prea frumos, prea previzibil. Dar mă enervează și mai mult cele care lasă totul în aer, fără niciun fel de rezoluție. Pentru tinerii cititori, finalul trebuie să ofere o formă de închidere. Chiar dacă lasă loc pentru continuări, chiar dacă nu toate problemele sunt rezolvate, trebuie să simți că personajele au ajuns undeva.

Nu înseamnă că toți trebuie să fie fericiți. Pierderile pot exista, sacrificiile pot fi reale. Dar după tot ce au trecut, personajele ar trebui să aibă un moment să privească în urmă, să înțeleagă ce au învățat. Chiar dacă drumul continuă, trebuie să fie clar că a meritat să pornești la drum.

Credibilitatea emoțională bate realismul geografic

Asta e ceva ce mi-am dat seama destul de târziu. Poți avea cea mai elaborată hartă fantasy, cu regni și continente și rase de creaturi, dar dacă emoțiile personajelor nu sună real, totul se destramă. Poți avea dragoni și vrăjitori și magie peste tot, și totuși povestea să fie emoțional credibilă.

Ce contează pentru tinerii cititori e să simtă că reacțiile personajelor sunt autentice. Dacă un copil de 13 ani descoperă că are puteri magice, e normal să fie confuz. Speriat. Excitat.

Toate deodată, într-un haos emoțional. Dacă acceptă situația instant, ca și cum i-ai spune că mâine e marți, atunci ceva nu funcționează. Indiferent cât de spectaculos e sistemul magic, dacă emoțiile sunt false, povestea pică.

Cartea trebuie să ajungă la cititori

Hai să vorbim și despre partea practică. O carte fantastică care e imposibil de găsit nu ajunge să fie citită. În ziua de azi, asta înseamnă că trebuie să fie disponibilă online, nu doar în librăriile fizice. „Drumul spre o alta dimensiune” poate fi cumpărat de pe Carturesti.ro și Libris.ro, ceea ce înseamnă că orice familie cu acces la internet poate să îl comande.

Și mai e prețul. O carte pentru tineret care costă cât un joc video nou are un handicap serios. Părinții compară prețurile, și copiii la fel. Dacă trebuie să aleagă între o carte și ultimul FIFA, ghici ce câștigă de obicei?

La final de drum

Deci, cum stabilești vârsta minimă pentru un roman fantasy? Păi, te uiți la conținut, la limbaj, la cum sunt construite personajele, la mesajele subtile, la ritmul poveștii. Dar mai ales te uiți la cum te simți după ce o citești. Dacă ai impresia că povestea respectă cititorul tânăr, dacă nu îl tratează cu condescendență dar nici nu îl expune la lucruri prea grele pentru vârsta lui, atunci probabil ai găsit ceva potrivit.

Nu există o formulă perfectă. Sunt prea multe variabile, prea multe nuanțe. Dar când toate piesele se potrivesc, când simți că povestea e exact unde trebuie să fie, atunci știi că ai în față o carte care o să rămână în mintea cititorului mult după ce o termină. Și asta, la urma urmei, e tot ce contează. O poveste care te marchează, care te face să vrei să te întorci în lumea ei, încă și încă o dată.

Despre carte și autor

„Drumul către o altă dimensiune” a fost scris de Mihai Dan Bradu, un tânăr autor român care a publicat acest roman de debut la doar 19 ani. Cartea a apărut în 2024 la Editura Ecou Transilvan din Cluj-Napoca, în colecția Cărțile Copilăriei, și face parte din seria „Călătorie spre început” (ISBN 978-630-311-221-3).

Povestea îl urmărește pe Mihai, un băiat de 13 ani din apropierea Clujului, care descoperă că face parte dintr-un grup special de „paznici” cu abilități magice. Împreună cu prietenii săi, trebuie să găsească artefacte străvechi și să protejeze trecerea către o altă dimensiune. Romanul combină elemente de fantasy urban cu teme de prietenie, curaj și autodescoperire, fiind recomandat cititorilor cu vârste între 10 și 14 ani.

Cartea poate fi achiziționată online de pe Carturesti.ro (https://carturesti.ro/carte/drumul-catre-o-alta-dimensiune-4773558014) și Libris.ro, fiind ușor accesibilă cititorilor din toată țara.