De ce era nevoie să se schimbe gazonul pe Cluj Arena?
Cine a stat măcar o dată în tribunele de pe Cluj Arena știe că stadionul ăsta nu e doar un teren de fotbal tras la indigo după altele. E un fel de agora modernă a orașului, un loc unde se îngrămădesc laolaltă meciuri, festivaluri, concerte, ceremonii, focuri de artificii și, uneori, ploi zdravene care nu iartă nimic. Toată agitația asta se descarcă, până la urmă, în câțiva centimetri de iarbă care, ani de zile, a fost pusă la încercare mai mult decât poate duce un gazon obișnuit.
Cine venea la meci după un festival mare sau după o serie de ploi își amintește imaginea clasică: porțiuni tocite în fața porților, șanțuri pe unde atacanții frânau brusc, zone scoase parcă dintr-o grădină de la țară după ce au trecut căruțele. De multe ori, suporterul dădea vina pe portar, pe fundaș sau pe arbitru, dar adevărul e că și terenul își cerea partea lui de responsabilitate.
În plus, Cluj Arena a început să fie folosită mult peste ce s-a imaginat când s-a desenat proiectul inițial. Campionat intern, meciuri ale naționalei, rugby, fotbal american, antrenamente, festivaluri cu zeci de mii de oameni pe teren, montări și demontări de scene. Un gazon pur natural, oricât de bine l-ai îngriji, ajunge să cedeze. Pur și simplu nu mai ținea pasul cu programul.
Administratorii stadionului au ajuns într-un punct destul de clar: ori reduc drastic utilizarea suprafeței de joc, ori schimbă filosofia. Iar într-un oraș care își construiește imaginea de capitală a sportului și a evenimentelor, varianta cu „mai puține evenimente” nici nu era de luat în calcul. De aici a pornit ideea trecerii la un gazon hibrid de ultimă generație, în aceeași familie cu suprafețele pe care joacă marile cluburi din Europa.
Ce este, omenește spus, un gazon hibrid?
Când auzi „gazon hibrid”, ai o clipă impresia că e ceva complicat, o invenție de laborator. În realitate, lucrurile sunt mai simple decât sună. Vorbim tot despre iarbă naturală, vie, care crește, respiră, își schimbă tonul de verde de la un anotimp la altul, doar că această iarbă este ajutată de o rețea discretă de fibre sintetice. Un fel de armătură invizibilă care o ține la un loc.
Dacă te uiți de aproape la un astfel de teren, nu vezi fire de plastic lucind în soare, ca pe un teren low cost din cartier. Vezi iarbă normală. Diferența se ascunde sub talpă, acolo unde, până la o adâncime de aproximativ 15-18 centimetri, sunt introduse vertical fibre polimerice. Ele funcționează cam ca fierul-beton într-o placă de ciment: rădăcinile ierbii se agață de ele, se înfășoară, se întăresc împreună și formează o structură elastică, greu de smuls.
Ca proporție, specialiștii spun că astfel de terenuri sunt în jur de 95 la sută naturale și doar 5-10 la sută sintetice. La suprafață, fotbalistul simte iarbă, nu covor de plastic, iar mingea se comportă ca pe un gazon clasic. Ce se schimbă e partea invizibilă: stratul de jos, care dă rezistență, stabilitate și o durată de viață mult mai mare. E un compromis destul de elegant între tradiția fotbalului pe iarbă adevărată și nevoia de a avea un teren care să nu cedeze după fiecare concert sau perioadă ploioasă.
Tehnologia folosită pe Cluj Arena vine dintr-o familie de sisteme hibride consacrate la nivel internațional, instalate de ani buni pe stadioane precum Camp Nou sau Stamford Bridge. Din punctul acesta de vedere, Clujul se aliniază la standardele mari, nu mai improvizează cu soluții de avarie.
De ce îi spunem „de ultimă generație”?
Dacă ar fi fost vorba doar să se schimbe gazonul cu alt gazon, puțin mai nou, ar fi fost o operațiune aproape cosmetică. Eticheta de „ultimă generație” înseamnă altceva. În cazul Cluj Arena, ea acoperă un întreg pachet de detalii tehnice și de soluții gândite împreună, nu doar niște fire de plastic ascunse prin sol.
În primul rând, e vorba de felul în care se comportă suprafața în zonele cele mai solicitate. Hibridul permite o acoperire mult mai uniformă. Porțiunile clasice problematice, cum sunt cele din fața porților sau centrul terenului, unde se calcă și se alunecă cel mai mult, nu mai ajung atât de repede să arate a ogor. Fibrele sintetice lucrează ca niște mici coloane flexibile care nu lasă solul să se rupă în bucăți și să se adune în smocuri.
Apoi apare discuția despre durata de viață. Pe terenurile strict naturale, după câteva sezoane mai grele, ajungeai aproape inevitabil la decopertare totală, noi rulouri, luni de așteptare și costuri deloc mici.
În cazul suprafețelor hibride, se vorbește de 8-10 ani de exploatare, uneori chiar mai mult dacă întreținerea este făcută cu grijă. Între timp, pot apărea perioade de „oboseală” a gazonului, dar acestea se rezolvă cu renovări rapide, localizate. Nu mai e nevoie să demolezi totul de fiecare dată.
Un alt element care justifică termenul de „ultimă generație” este capacitatea clar mai mare de utilizare. Pentru Cluj Arena, asta înseamnă practic un număr mult mai ridicat de ore de joc și evenimente pe an. Suprafețele hibride pot duce, după calculele specialiștilor, peste o mie de ore de folosire efectivă într-un an.
Transpus în viața de zi cu zi, asta înseamnă meciuri la intervale scurte, antrenamente, gale, festivități, totul fără să ajungi iarăși la imaginea bine cunoscută a noroiului din fața porții.
Nu trebuie uitat nici faptul că terenul respectă standarde clare FIFA și UEFA pentru suprafețele hibride. Asta contează atât pentru eventuale meciuri internaționale, cât și pentru felul în care e perceput stadionul. Contează pentru echipe, pentru televiziuni, pentru toți cei care decid unde se joacă partidele importante.
Cine a făcut lucrarea și cum se „coase” un teren de fotbal?
Dincolo de comunicate și de poze frumoase, povestea tehnică are și ea farmecul ei. Un teren hibrid nu se montează ca un covor cumpărat de la magazin, pe care îl rulezi frumos și îl așezi la locul lui. Operațiunea seamănă mai degrabă cu o intervenție chirurgicală făcută pe straturi.
Mai întâi se pregătește structura de bază. Se verifică drenajul, se nivelează suprafața, se aduce și se compactează amestecul de nisip și pământ în care urmează să trăiască rădăcinile. Abia apoi intră în scenă mașinile speciale de „cusut” gazon. Dacă le vezi în fotografii, par niște utilaje agricole mai aparte, care înaintează încet pe teren și introduc, cu ajutorul unor ace lungi, fibrele sintetice în sol, până la adâncimea stabilită.
Rând după rând, toată suprafața este împânzită cu astfel de fibre verticale, ca o pânză invizibilă. Când operațiunea asta s-a încheiat, se seamănă sau se așază rulourile de iarbă naturală. De acolo începe o perioadă de răbdare: udare regulată, tunderi succesive, fertilizare, monitorizare. Iarba trebuie să se prindă, să își trimită rădăcinile în structura de fibre, să se „lege” de ea.
La Cluj, experții spun că timpul efectiv de instalare a sistemului a fost surprinzător de scurt, iar suprafața a ajuns relativ repede la parametri de joc. Tehnologia hibridă a fost livrată de SIS Pitches, prin reprezentanți locali, astfel încât ceea ce vedem acum pe stadion nu e un experiment, ci un tip de sistem folosit și pe arene unde calcă, în fiecare săptămână, jucători de top.
În acest context, numele companiei care a pus în operă proiectul, Gazon Luna, a început să circule și în discuțiile celor preocupați de infrastructura sportivă.
Cum arată, la ochiul liber, noul gazon de pe Cluj Arena?
Dacă intri acum pe Cluj Arena, primul lucru pe care îl remarci nu este neapărat faptul că gazonul e „hibrid”, ci imaginea generală. Terenul are acel verde intens, uniform, pe care îl vezi de obicei la marile campionate televizate. Se disting dungile alternante, mai deschise și mai închise la culoare, trase prin felul în care a fost tunsă iarba. Privit de sus, parcă cineva a desenat cu creionul perfect paralel niște fâșii lungi de-a latul stadionului.
Nu prea mai vezi diferențe de nuanță între centru și margini, nu te mai uită ochii după petice galbene „cârpite” în grabă. Zonele cu trafic intens nu sar în ochi. Chiar și după ploaie, gazonul păstrează un aspect compact, fără bălți și fără denivelări evidente. Pentru spectator, impresia e simplă: arată a stadion mare, îngrijit cu atenție.
La nivelul ghetei, povestea se schimbă și mai mult. Jucătorii vorbesc de o suprafață elastică, dar fermă. Crampoanele intră cât trebuie, fără să se afunde exagerat, dar nici nu alunecă la primul sprint. Mingea sare previzibil, pasele la firul ierbii curg cu o viteză constantă, iar momentele în care îți fuge piciorul din cauza unei bucăți de pământ smulse se răresc dramatic.
Un detaliu interesant e felul în care se țin marginile. Pe multe stadioane, colțurile și zonele de lângă tușă ajung, după un sezon, să arate ca o grădină răscolită. Aici, consolidarea dată de fibrele sintetice face ca marginea să rămână la fel de compactă ca mijlocul terenului.
Pentru fundașii laterali și extreme, care schimbă brusc direcția la viteză mare, diferența asta se simte la fiecare accelerație.
Ce câștigă jucătorii și antrenorii?
Dincolo de fotografii și de impresia din tribune, noul gazon aduce un tip de liniște pentru cei care intră efectiv pe el. Un jucător își cunoaște terenul cu talpa, nu cu ochiul. Știe instinctiv unde alunecă mai mult, unde mingea sare prost, unde se strânge apa lângă linie. Pe o suprafață hibridă bine întreținută, aceste zone-problemă se reduc considerabil.
Stabilitatea terenului înseamnă mai puține entorse, mai puține alunecări bizare, contact mai bun la schimbările de ritm. Un portar simte imediat diferența dintre un plonjon pe un sol lutos, plin de gropi, și o săritură pe un covor elastic și uniform. Pentru cei care bat lovituri libere sau cornere, faptul că mingea stă așezată pe un mic „podium” natural, drept și stabil, contează aproape cât tehnica șutului.
Antrenorii, la rândul lor, au un motiv în plus să propună un joc de pase rapide, la firul ierbii. Când știi că suprafața nu îți sabotează ideile de la o etapă la alta, îți permiți mai mult curaj tactic. Contează și faptul că, după perioade de ploaie sau zăpadă, nu mai apare automat întrebarea dacă trebuie mutat antrenamentul pe alt teren, de teama distrugerii gazonului.
În plus, posibilitatea de a folosi suprafața de joc de câteva ori pe săptămână, fără să o „ucizi”, deschide discuția despre meciuri ale juniorilor, antrenamente oficiale, poate chiar alte sporturi jucate din când în când pe același teren. Stadionul devine, astfel, o resursă folosită mai eficient de cluburile care îl numesc acasă.
Ce înseamnă noul gazon pentru suporteri și pentru oraș?
Suporterul obișnuit nu se trezește dimineața întrebându-se câte fibre sintetice are gazonul, dar simte imediat când ceva e în neregulă. Vede mingea frânând brusc într-o baltă, vede cum un atac promițător se termină într-un smoc de pământ și, inevitabil, oftează: de ce la alții se poate și la noi nu?
Un gazon hibrid de ultimă generație transmite, fără multe explicații, ideea că stadionul este tratat ca o infrastructură serioasă, de nivel înalt, nu ca un teren secundar. Mesajul se duce spre echipele care vin să joace, spre televiziuni, spre suporteri. Pentru oraș, felul în care arată și se comportă acest dreptunghi verde spune ceva despre felul în care își respectă propriile ambiții sportive și culturale.
Din punct de vedere practic, pentru Cluj noua suprafață de joc înseamnă și o administrare mai relaxată a calendarului de evenimente. Organizatorii de festivaluri știu că, odată respectate măsurile de protecție, terenul poate suporta o încărcare mai mare, iar refacerea nu mai înseamnă de fiecare dată o catastrofă financiară.
Consiliul Județean are, astfel, libertatea de a programa pe Cluj Arena evenimente diverse, fără frica permanentă a unei noi refaceri totale de gazon.
Există și o dimensiune economică, poate mai puțin spectaculoasă, dar foarte concretă. O suprafață de joc care rezistă ani la rând, cu intervenții rapide și bine țintite, costă mai puțin, la final de ciclu, decât refaceri integrale făcute des. Iar banii economisiți se pot duce în alte proiecte: tribune mai confortabile, facilități pentru suporteri, condiții mai bune pentru atleți.
Este hibridul o modă sau un nou standard?
La început, când s-a vorbit de gazon hibrid la Cluj, unii au ridicat din sprânceană, ca în fața unui termen de marketing. Părea, poate, încă o etichetă modernă pusă pe o schimbare banală. Dacă privești însă scena fotbalului european, îți dai seama că lucrurile nu stau așa.
Marile stadioane au trecut, rând pe rând, la astfel de soluții. Motivul nu are legătură doar cu dorința de a bifa „tehnologia cea mai nouă”, ci cu ritmul în care sunt folosite terenurile.
Meciurile sunt mai dese, competițiile se succed, apar concerte, evenimente speciale. Un gazon doar natural, oricât de bine ar fi îngrijit, ajunge să cedeze. Hibridul e, în felul lui, un răspuns realist la această presiune.
În România, vedem deja un mic val de proiecte de acest tip. Arena Națională, Cluj Arena și alte stadioane moderne și-au consolidat sau își consolidează suprafețele. Discuția nu mai este dacă merită făcut pasul, ci mai ales când și cu ce partener tehnic, astfel încât să nu fie doar o improvizație scumpă cu un nume pretențios.
Faptul că terenul clujean folosește aceeași tehnologie ca stadioane consacrate este o garanție în sine. Dacă sistemul rezistă acolo unde joacă, săptămână de săptămână, unii dintre cei mai exigenți jucători din lume, are toate motivele să funcționeze și pe malul Someșului.
Cum arată viitorul gazonului de pe Cluj Arena?
Un gazon, chiar și unul de ultimă generație, nu este o piesă de mobilier pe care o așezi și uiți de ea un deceniu. Trăiește, îmbătrânește, se regenerează. Durata lui de viață ține, inevitabil, de grija zilnică.
Pe termen scurt, provocarea este ca suprafața să rămână la nivelul care a impresionat în fotografiile de început. Asta înseamnă tăieri făcute precis, aerări periodice, fertilizări potrivite, un control atent al irigațiilor și o monitorizare constantă a zonelor cele mai solicitate. Hibridul oferă un avantaj clar, pentru că micile greșeli nu se văd imediat, fibra sintetică ține structura la un loc. Dar dacă neglijența devine regulă, nici cel mai modern sistem nu poate compensa.
Pe termen mediu, Cluj Arena poate deveni un caz de manual. Dacă, peste câțiva ani, terenul arată în continuare bine, dacă festivalurile vin și pleacă fără să lase urme grave, dacă jucătorii vorbesc despre stabilitate și confort, gazonul hibrid va fi și un argument pentru celelalte arene care ezită încă să facă pasul.
În fond, covorul verde de pe Cluj Arena devine un fel de barometru al felului în care privim infrastructura sportivă. Nu este doar o peluză fotogenică pentru transmisiuni TV, ci o construcție tehnică de care depind sănătatea jucătorilor, calitatea meciurilor, imaginea orașului și felul în care ne permitem să folosim stadionul pentru tot ce înseamnă viață publică.
Iar dacă te vei așeza la următorul meci în tribunele de la Cluj și vei privi terenul, poate că nu te vei gândi la fibre polimerice și procente. O să vezi o iarbă verde, care pare să fi fost acolo din totdeauna, și, dincolo de ea, un amestec de tehnologie, muncă și ambiție locală.
Un teren care nu e doar frumos la cameră, ci prietenos cu talpa jucătorului, cu mingea și, până la urmă, cu ochiul celui care vine, meci de meci, să vadă spectacolul de pe gazon.
