Despre rezistență, înainte să ne certăm pe materiale
Când spui „rezistent”, îți vine să măsori lucrul cu palma, ca pe o masă veche care nu se clatină. În mobila de afară însă, rezistența are două fețe care se încurcă una pe alta. Una ține de forță, de cât suportă cadrul, împletitura, greutatea oamenilor și micile neglijențe zilnice. Cealaltă e rezistența la vreme, la soare, ploaie, îngheț și la acel praf fin care se strecoară peste tot.
Mai e un detaliu pe care îl uităm din grabă, dar îl simți după primul sezon. O piesă poate fi solidă ca un scaun de han, și totuși să îmbătrânească urât, să se decoloreze, să se cojească, să devină lipicioasă la atingere. Alta poate părea mai „ușoară”, dar să rămână neschimbată în timp, fără să ceară prea multă atenție. Aici începe adevărata comparație, fiindcă ratanul natural și cel sintetic nu îmbătrânesc la fel.
În limbajul magazinelor, amândouă se cheamă „ratan”, dar sunt rude îndepărtate. Ratanul natural e fibră vegetală, o liană cu nerv, cu o elasticitate reală, cu capricii ca orice lucru viu. Ratanul sintetic e un polymer, de obicei polietilenă, modelat în fâșii care imită împletitura, doar că nu are viață, are rețetă. Iar rețeta, dacă e bună sau proastă, se vede mai târziu.
Ce este ratanul natural și de ce a fost iubit atâta timp
Ratanul natural vine din tulpini lungi, flexibile, care se pot îndoi fără să se rupă ușor. De aici farmecul lui, fiindcă se lasă împletit în curbe, în rotunjimi, în brațe de fotoliu care parcă îți prind umerii cu o politețe discretă. Are o căldură la atingere pe care plasticul o mimează, dar rar o atinge. Când îl vezi în lumină, are o textură care nu e doar desen, e povestea fibrei.
În interior, ratanul natural a fost aproape un personaj, mai ales în casele în care se strângea lumea la o cafea lungă. Scaunul de ratan n-a fost niciodată doar utilitar, ci un fel de obiect de tranziție între salon și verandă, între formal și relaxat. Și, dacă stai să te gândești, asta îl încurcă atunci când îl mutăm afară, direct în intemperii. El a fost făcut, istoric vorbind, să stea la adăpost, chiar dacă adăpostul era o terasă umbrită.
Ratanul natural rezistă mecanic surprinzător de bine, când e bine lucrat și bine întreținut. Fibrele lui au o elasticitate care absoarbe șocul, un fel de „arc” natural, iar împletitura bine strânsă distribuie greutatea. Tocmai de aceea, un fotoliu bun din ratan natural te poate ține ani, fără scârțâieli sau cedări evidente. Dar acest „bine” e condiția care schimbă totul.
Când ratanul natural se usucă prea tare, devine casant, ca o coardă veche. Când stă prea mult în umezeală, se umflă, se înmoaie, prinde mucegai, își pierde din fermitate. E un material care cere o viață echilibrată, ca un om cu tabieturi: nici arșiță directă, nici ploaie ținută minte de el săptămâni întregi. De aceea, în mobila de exterior, el intră mereu cu un mic handicap.
Ce este ratanul sintetic și de ce a cucerit terasele moderne
Când lumea spune „ratan sintetic”, de obicei se referă la împletitura din polietilenă, numită des PE rattan sau wicker sintetic. Se face în fâșii plate, rotunde sau semirotunde, uneori cu miez mai rigid, alteori mai moale, în funcție de calitatea materialului. Partea interesantă e că, deși pare „plastic”, el poate fi gândit special pentru exterior, cu stabilizatori UV și aditivi care îl ajută să nu se degradeze ușor. Asta îl face, în teorie, foarte potrivit pentru soare și ploaie.
În practică, ratanul sintetic nu e unul singur, ci o familie întreagă. Există împletitură ieftină, care după un sezon devine mată și fragilă, și există împletitură premium, densă, elastică, care nu se crapă nici după ani. Diferența o simți la atingere și o vezi la margini, acolo unde materialul e tăiat și prins de cadru. Dacă marginile sunt prost finisate, acolo începe bătrânețea urâtă.
Un avantaj mare al ratanului sintetic e că nu „bea” apa. Îl stropești, îl ștergi, și, dacă e făcut cum trebuie, nu se umflă, nu putrezește, nu face pete ca o fibră vegetală. Îți lasă impresia că te poți purta mai neglijent cu el, și uneori chiar poți. Dar tot el are un punct sensibil: soarele, mai ales când e combinat cu variații mari de temperatură.
Soarele, acel critic neiertător
Soarele face cel mai mare rău discret, pentru că nu-l vezi zi de zi, îl vezi peste luni. La ratanul natural, razele îl usucă, îi scot uleiurile naturale, îi albesc fibra, îl subțiază pe dinăuntru. După un timp, împletitura poate începe să „scârțâie” când apeși, iar unele fâșii se pot rupe fără un motiv spectaculos, pur și simplu au obosit. Asta se întâmplă mai ales când piesele sunt lăsate în bătaia directă a soarelui, pe o terasă fără acoperiș.
La ratanul sintetic, soarele lucrează altfel. Nu îl usucă, dar îl poate degrada chimic, iar materialul își pierde elasticitatea și devine fragil. Când e de calitate bună și are protecție UV serioasă, procesul e lent, aproape imperceptibil, și îți dă timp să uiți că există. Când e ieftin, îl vezi repede: apar microfisuri, decolorări neuniforme, acel aspect de plastic obosit, pe care nici pernele nu-l mai salvează.
E o mică ironie aici, pe care o observi după câteva veri. Ratanul natural, dacă e protejat de un strat bun de lac sau ulei și ținut la umbră, poate să îmbătrânească frumos, cu o patină caldă. Ratanul sintetic, dacă se decolorează, de obicei nu capătă patină, ci doar își pierde farmecul, devine mai banal. Asta nu înseamnă că naturalul e mai rezistent, ci că, atunci când suferă, suferă mai poetic, dacă-mi permiți expresia.
Ploaia și umezeala, testul care separă basmul de realitate
Ploaia e momentul în care ratanul natural își arată sensibilitatea. Apa intră în fibre, mai ales în zonele unde finisajul e zgâriat sau incomplet. Dacă piesa se usucă repede, într-un loc aerisit, răul poate fi mic, aproape neglijabil. Dacă rămâne udă, lipită de sol, într-un colț umbrit, încep problemele: mucegai, miros, slăbirea împletiturii.
Sunt oameni care spun „am avut ratan natural afară și a ținut ani”. Îi cred, dar aproape sigur au avut un context blând, o terasă acoperită, o vară uscată, poate au strâns mobila la timp când venea furtuna. Și mai cred ceva: probabil au făcut întreținere, au curățat, au mai dat cu un strat de protecție. Ratanul natural răsplătește grija, dar o și cere, altfel se supără.
Ratanul sintetic, în schimb, e făcut să nu se sperie de apă. Împletitura nu absoarbe, iar dacă cadrul e din aluminiu sau oțel bine tratat, poți trece prin ploi repetate fără panică. Aici apare însă un alt actor, mai puțin discutat: cadrul din interior, invizibil la prima vedere. Dacă acel cadru e din oțel slab protejat și începe să ruginească, împletitura poate rămâne frumoasă, dar mobilierul se clatină, scârțâie, își pierde demnitatea.
Înghețul și canicula, două extreme care nu iartă
În zonele cu ierni serioase, înghețul e un dușman pe care nu ai voie să-l tratezi cu superficialitate. Ratanul natural, dacă rămâne afară și intră iarna cu umezeală în el, poate crăpa când apa îngheață și se dilată. Nu se întâmplă neapărat într-o singură noapte, ci în acele cicluri repetate de îngheț și dezgheț. Când îl vezi în primăvară, te uiți și nu înțelegi de ce anumite fâșii sunt brusc slăbite.
Ratanul sintetic se descurcă mai bine la îngheț, dar nu e invincibil. Plasticul devine mai rigid la temperaturi scăzute, iar dacă îl lovești sau îl forțezi atunci, poate crăpa mai ușor. În mod normal, nu te apuci să muți canapeaua la minus zece grade, dar se întâmplă, fiindcă viața e viață. Aici, calitatea materialului contează, fiindcă un polymer bun rămâne mai elastic și nu se transformă în sticlă.
Canicula, mai ales în spații fără umbră, aduce alt tip de stres. Ratanul natural se usucă și se contractă, iar împletitura poate să se strângă sau să se destindă inegal. Ratanul sintetic se încălzește, uneori se înmoaie ușor, iar dacă e întins prost pe cadru, poate face mici valuri. Nu e un dezastru, dar e un semn că mobilierul de exterior trăiește într-o lume mai dură decât sufrageria.
Rezistența mecanică, adică ce se întâmplă când te așezi fără grijă
Dacă discutăm strict despre rezistența la greutate și la utilizare, ratanul natural are o reputație bună, și nu degeaba. Fibrele lui sunt surprinzător de puternice, iar o împletitură densă, realizată de un meșter priceput, poate suporta ani de așezări, ridicări, copii care se cațără, gesturi care nu sunt deloc delicate. Ai senzația că materialul „lucrează” cu tine, nu împotriva ta. Elasticitatea lui naturală amortizează și nu te pedepsește pentru fiecare mișcare.
Ratanul sintetic poate fi la fel de rezistent mecanic, uneori chiar mai mult, dar depinde de grosimea fâșiilor și de tipul de împletire. Dacă e subțire și rar, se poate lăsa, poate face pungi, și atunci ai o canapea care pare obosită deși e tânără. Dacă e gros, dens și bine tensionat, îți oferă o stabilitate foarte bună, fără să se deformeze ușor. Aici, diferența nu e între natural și sintetic, ci între „bine făcut” și „făcut pe grabă”.
În mod ironic, ratanul natural poate fi mai iertător la mici lovituri, pentru că fibra are un fel de memorie elastică. Ratanul sintetic, dacă e de calitate slabă, poate părea ok până când o fâșie se ciupește, se zgârie adânc sau se taie, și atunci defectul rămâne ca o rană lucioasă. În zona de trafic intens, cum ar fi brațele scaunelor sau colțurile, asta se vede repede. Iar la exterior, colțurile sunt mereu primele care îmbătrânesc.
Cadrul, scheletul care face diferența mai mult decât ai crede
Am văzut oameni care judecă mobilierul după împletitură, ca și cum împletitura ar ține totul. De fapt, împletitura e pielea, cadrul e scheletul, iar scheletul îți dă viața piesei. Un cadru din aluminiu, bine sudat și bine finisat, rezistă excelent la exterior și nu te trezești cu rugină ascunsă. Un cadru din oțel, dacă nu e tratat corect, poate să ruginească pe dinăuntru și să-ți strice toată investiția.
La ratanul natural, cadrul poate fi tot din ratan mai gros sau din lemn, uneori din metal. Dacă e din ratan și stă afară, sensibilitatea crește, fiindcă ai material vegetal și în structură, nu doar în împletitură. La ratanul sintetic, cadrele sunt adesea metalice, și aici apare avantajul tehnologic: poți combina împletitura cu un schelet rezistent la intemperii. Dar repet, numai dacă acea combinație e făcută cu cap.
Un detaliu mic, dar important, e modul în care împletitura e prinsă de cadru. La piesele bune, prinderile sunt curate, ascunse, tensionate uniform, fără capete care se ridică. La piesele slabe, vezi capete care ies, zone unde fâșiile nu sunt întinse, colțuri care par lucrate de cineva grăbit. Afară, graba se pedepsește, fiindcă vântul și ploaia găsesc imediat punctul slab.
Întreținere, adică relația pe termen lung cu mobila ta
Ratanul natural cere un ritual, nu neapărat zilnic, dar constant. Îl cureți blând, fără să-l îneci în apă, îl ștergi bine, îl lași să se usuce în aer, îl protejezi cu un strat de ulei sau lac potrivit, din când în când. Dacă îl lași cu praf și umezeală în împletitură, ai creat un mic laborator pentru mucegai. Nu e tragedie, dar e genul de situație în care, peste o lună, îți spui „de ce n-am avut grijă de el măcar puțin?”.
Ratanul sintetic e mai tolerant la neglijență. Îl speli, îl clătești, îl ștergi și cam asta e. Totuși, dacă îl lași mereu în soare, fără protecție, nu te mira că își schimbă culoarea sau că devine mai rigid. E ca o piele artificială, rezistă mult, dar tot are limite.
La ambele, pernele și textilele joacă un rol pe care lumea îl ignoră. Dacă pernele rămân ude, umezeala stă lipită de împletitură și îți accelerează degradarea, mai ales la natural. Dacă le strângi sau le acoperi, ai prelungit viața mobilierului, fără să faci mare filosofie. Iar acoperirile, chiar și cele simple, sunt un fel de umbrele de bun-simț.
Reparații și micile accidente
Cu ratanul natural, reparația poate fi uneori un act de meșteșug, aproape tandru. O fâșie ruptă se poate înlocui, se poate reîmpleti, se poate reface zona, dacă ai pe cineva priceput. Nu e mereu ieftin și nici mereu ușor de găsit un meșter, dar există o șansă reală de restaurare. Și asta e o formă de rezistență, una culturală, dacă vrei.
Ratanul sintetic, când se rupe, e mai greu de reparat estetic. Poți înlocui fâșii, dar diferența de culoare și de textură se vede, mai ales după ce mobilierul a stat în soare și s-a decolorat ușor. De multe ori, reparația e funcțională, dar nu mai e frumoasă. Aici, paradoxal, naturalul poate câștiga la „rezistența” de după accident, fiindcă patina ascunde mai bine intervenția.
Pe de altă parte, ratanul sintetic bine făcut se rupe mai rar în utilizare normală, tocmai pentru că nu putrezește și nu se înmoaie. Când apar rupturi, e adesea vorba de o lovitură puternică, de un obiect ascuțit, de o tensionare excesivă. Așadar, în viața de zi cu zi, pentru un utilizator obișnuit, sintetică e mai previzibilă. Naturalul e mai sensibil la context.
Acolo unde se strânge viața: aspect, confort, atmosferă
Nu pot să ignor estetica, fiindcă în mobila de exterior estetica e aproape la fel de importantă ca utilitatea. Ratanul natural are o prezență care te face să-l privești ca pe un obiect cu trecut, chiar dacă e nou. În lumina de seară, pe o terasă, fibra lui prinde umbre fine, iar împletitura pare mai vie. Îți dă o atmosferă, nu doar un loc unde să-ți pui paharul.
Ratanul sintetic poate arăta foarte bine, mai ales în variantele premium, cu nuanțe amestecate, cu textură care imită fibra. Are un aer contemporan, curat, ordonat, iar pentru multe spații moderne asta e perfect. Uneori însă, în lumina puternică de zi, îl simți ca pe un material „corect”, dar puțin rece. Depinde de gust, și nu mă apuc acum să judec gusturile, fiindcă fiecare are veranda lui în cap.
Confortul e și el diferit. Ratanul natural, prin elasticitatea lui, poate fi mai plăcut la șezut, îți dă un mic balans. Ratanul sintetic poate fi mai rigid sau mai elastic, în funcție de calitate, dar adesea confortul vine mai mult din perne. Și aici apare încă un adevăr simplu: pernele bune fac minuni, indiferent de ratan.
Durabilitate în timp: cine câștigă, dacă nu trișăm cu definițiile
Dacă prin „mai rezistent” înțelegem rezistență la intemperii, ratanul sintetic, în general, câștigă. Este făcut să stea afară, să suporte ploaie, să se usuce repede, să nu putrezească. Cu un cadru bun și o împletitură UV stabilizată, trece prin sezoane fără să te oblige la ritualuri complicate. Pentru mulți oameni, asta e exact ce înseamnă „rezistent”.
Dacă însă vorbim despre rezistență mecanică și despre felul în care materialul își păstrează caracterul, ratanul natural poate sta foarte bine, dar numai în condiții blânde. Într-o terasă acoperită, ferită de ploaie directă, ratanul natural poate ține ani lungi, poate îmbătrâni frumos și poate fi chiar reparat. Acolo devine un fel de mobilier cu biografie, nu doar un obiect. Dar, scos în plin câmp al vremii, ratanul natural pierde avantajul.
Adevărul pe care îl spun, poate prea direct, e că întrebarea nu are un răspuns unic pentru toate curțile. E ca și cum ai întreba dacă o cămașă de in e mai rezistentă decât una sintetică, fără să spui unde o porți și cum o speli. Materialul contează, dar contextul decide. Și, la exterior, contextul e șeful.
Cum îți dai seama, concret, că ai în față un ratan sintetic bun
Când îl atingi, un ratan sintetic bun nu trebuie să fie lucios ca jucăria. Ar trebui să aibă o textură ușor mată, o elasticitate mică, dar prezentă, și să nu scârțâie plasticos când îl strângi între degete. Culoarea ar trebui să fie uniformă, dar nu „plat”, ci cu mici variații, dacă designul urmărește un aspect natural. Iar împletitura ar trebui să fie densă, fără spații care par să fi fost lăsate la întâmplare.
Mai contează și cum miroase, da, pare ciudat, dar miroase. Un plastic foarte ieftin are uneori un miros chimic persistent, mai ales când e încălzit de soare. Materialele mai bune sunt mai neutre și îți lasă senzația că nu se luptă cu aerul din jur. Nu e o regulă matematică, dar e un indiciu.
Și, iarăși, cadrul. Dacă ridici o piesă și simți că e prea grea pentru ce pare, s-ar putea să fie oțel fără protecție bună. Dacă e foarte ușoară, s-ar putea să fie aluminiu, ceea ce nu e rău deloc, ba chiar adesea e preferabil afară. Într-un magazin sau online, te uiți la specificații, iar când cauți inspirație, ajungi inevitabil în zona de Gradina, unde vezi repede că termenul „ratan” acoperă multe variante.
Cum îți dai seama că ratanul natural e potrivit pentru afară
Ratanul natural, pentru exterior, trebuie privit cu o anumită prudență. Dacă producătorul îl recomandă clar pentru exterior și îl tratează cu un finisaj serios, ai un început bun. Dar chiar și atunci, îți spun sincer, e mai potrivit pentru spații semi-protejate. O pergolă, o verandă, o terasă cu acoperiș sunt mediile lui naturale.
Uită-te la grosimea împletiturii și la uniformitatea ei. La natural, o împletitură prea subțire și prea uscată din start e un semn că nu va iubi soarele. Dacă fibra pare elastică, bine hidratată, dacă nu are muchii aspre, ai șanse mai bune. În plus, dacă piesa are o structură solidă și îmbinări curate, va rezista mai bine chiar și atunci când vremea devine capricioasă.
Un lucru care se întâmplă des e să confunzi ratanul natural cu alte materiale vegetale, cum ar fi bambusul sau nuielele. Nu e o tragedie, dar fiecare are sensibilități diferite. Ratanul natural e mai elastic decât multe alternative, de aceea a fost folosit atât de mult în mobilier. Totuși, elasticitatea nu îl face automat potrivit pentru ploaie.
Scenarii pe care le-am văzut, și care se repetă, fără să vrea
În curți deschise, fără umbră, unde mobilierul stă toată ziua în soare și noaptea în rouă, ratanul sintetic are viața mai ușoară. Îl cureți, îl acoperi din când în când, și, dacă e de calitate bună, îl uiți acolo. Ratanul natural, în același loc, începe să arate semne de oboseală mai repede. Nu imediat, dar suficient de devreme încât să-ți pară rău.
În terase acoperite, unde ploaia nu ajunge direct, ratanul natural poate fi o bucurie. Devine mobilierul pe care îl simți ca pe o parte din casă, doar că aerisită. Dacă îl ștergi de praf și îl menții cât de cât, te ține mult, și nu ai acel sentiment de „obiect de sezon”. Ratanul sintetic merge și el, evident, dar nu mai are avantajul clar pe care îl are în plin exterior.
În zone cu mult praf, vânt și polen, ambele materiale au nevoie de curățare, dar ratanul sintetic se spală mai ușor. La natural, praful se poate așeza în fibre și, dacă e combinat cu umezeală, se lipește. E genul de situație în care, dacă ai o viață agitată și nu vrei să-ți amintești mereu de mobilier, sintetică e mai relaxantă. Naturalul e pentru oameni care acceptă, fără dramă, o relație de întreținere.
Despre ecologie, fără morală inutilă
Ratanul natural e un material vegetal, regenerabil, și asta sună bine, e adevărat. Dacă provine din surse gestionate responsabil, poate fi o alegere cu impact mai mic decât plasticul. Pe de altă parte, dacă îl folosești afară și îl schimbi des fiindcă se degradează, avantajul ecologic se topește. Durabilitatea reală contează mult în ecuația asta.
Ratanul sintetic e plastic, iar aici discuția devine mai complicată. Există variante reciclabile, există producători care folosesc materiale reciclate, dar nu e un standard universal. Totuși, dacă o piesă sintetică te ține zece ani și nu cere înlocuire, ai obținut o durată de viață care poate compensa parțial problema materialului. Nu e o scuză, e doar o observație pragmatică.
Mai e și partea de chimie, de miros, de contact cu pielea, mai ales vara. Materialele de calitate bună sunt, în general, mai stabile și mai plăcute. La cele ieftine, uneori simți acel miros de plastic încălzit, care îți strică puțin bucuria serii. Nu se întâmplă mereu, dar când se întâmplă, nu mai poți „neobserva”.
Cum alegi fără să te pierzi în termeni și promisiuni
Întâi te uiți la locul real în care va sta mobila, nu la fotografia de catalog. E sub cer liber sau sub acoperiș? Bate soarele direct la prânz, se strânge apă după ploaie, bate vântul tare? Dacă răspunsul e „da” la multe dintre acestea, ratanul sintetic bun, pe cadru rezistent la coroziune, e alegerea mai sigură.
Apoi te gândești la propriul temperament, sună amuzant, dar e important. Îți place să ștergi, să întreții, să mai dai un strat de protecție, să ai grijă de obiecte? Atunci ratanul natural poate fi o plăcere, fiindcă răspunde frumos la grijă. Dacă vrei să pui pernele, să stai, să intri în casă și să uiți de mobilier până mâine, ratanul sintetic e mai iertător.
Bugetul intră și el în discuție, fiindcă ratanul sintetic bun nu e neapărat ieftin. Uneori, un set sintetic premium costă cât un set natural de calitate bună, ba chiar mai mult, tocmai pentru că are tehnologii de protecție și cadre solide. Aici merită să te uiți atent la detalii, nu doar la preț. Câteodată plătești doar marketing, alteori plătești, pe bune, pentru durabilitate.
Un mic istoric, fiindcă materialele au și memorie
Ratanul natural a intrat în casele europene cu aerul unei exotice cuminți. A fost adus ca o promisiune de tropice domestice, dar a ajuns să fie iubit mai ales pentru cât de bine se potrivea cu lumina filtrată, cu perdelele subțiri, cu acel timp lent al după-amiezelor. În România, mobilierul de ratan a avut o perioadă în care era semn de „casă bună”, mai ales în camerele de vară și pe verande. Și aici e cheia: veranda, nu curtea deschisă.
Când îl vezi astăzi în poze cu terase complet expuse, ai impresia că lumea a uitat de ce a fost inventat, sau măcar de ce a fost adoptat. Nu e o greșeală, e doar o schimbare de stil de viață. Vrem mobilier care arată relaxat, dar să se comporte ca o piesă industrială. Ratanul natural, oricât de frumos, nu e industrial, e un organism transformat în obiect.
Ratanul sintetic e un copil al secolului care vrea totul repede și fără griji. A apărut ca o soluție practică pentru hoteluri, piscine, terase comerciale, acolo unde nimeni nu are timp să ungă cu ulei o împletitură sau să o ferească de ploaie. Apoi a intrat și în curțile noastre, pe furiș, și a rămas. Nu e romantic, dar e eficient.
Ce se întâmplă lângă mare, lângă piscină, lângă grătar
Dacă ai aer sărat, lucrurile se schimbă repede. Sarea intră în microspații, rămâne acolo, atrage umezeala, iar metalul care nu e protejat începe să se simtă ca un obiect uitat pe un vapor. La ratanul natural, sarea poate usca fibra și o poate face mai aspră în timp, mai ales dacă nu clătești și nu cureți. La ratanul sintetic, împletitura se descurcă, dar cadrul devine din nou punctul sensibil.
Lângă piscină apare și clorul, iar clorul nu e un prieten al nimănui, nici măcar al plasticului, dacă e slab. Pe împletiturile ieftine, clorul poate accelera decolorarea și poate face materialul mai rigid. Pe cele bune, efectul e mai mic, dar tot e bine să clătești din când în când, mai ales după zile lungi de stropi. În mod ciudat, uneori ai grijă de mobilier clătindu-l, ca pe un pahar, și asta îi prelungește viața.
Grătarul e o altă poveste, cu fum și grăsime fină care se depune. Ratanul natural poate prinde miros mai ușor și poate absorbi acea peliculă în fibră, mai ales dacă nu are finisaj bun. Ratanul sintetic se curăță mai ușor, dar dacă fâșiile sunt foarte texturate, grăsimea se poate ascunde în nervuri. Nu e un capăt de țară, dar e încă un loc unde „ușor de întreținut” se vede pe bune.
Clima de la noi, cu treceri bruște și surprize
În multe zone din România, ai patru anotimpuri care nu se poartă politicos. Azi e soare puternic, mâine plouă, poimâine bate vântul rece, apoi iarăși căldură. Materialele nu apucă să se stabilizeze, iar ciclurile acestea repetate sunt obositoare, mai ales pentru fibre naturale. Aici, ratanul sintetic are un avantaj clar, fiindcă nu reacționează prin umflare și uscarea fibrei, ci mai ales printr-o îmbătrânire lentă la UV.
Dacă stai într-o zonă cu ierni umede și îngheț, e aproape obligatoriu să te gândești la depozitare. Nu pentru că mobilierul se va face praf într-un singur sezon, ci pentru că, pe termen lung, diferența se vede. Ratanul natural se simte mai bine într-un spațiu ferit, iar ratanul sintetic se simte mai bine când nu e forțat inutil. Până la urmă, și lucrurile rezistente apreciază o pauză.
Mai există și vântul, care pare inofensiv, dar nu e. Vântul ridică praf, iar praful e abraziv, ca un șmirghel fin. În timp, la natural, poate zgâria finisajul și poate deschide drumul umezelii. La sintetic, poate matui suprafața și poate toca ușor colțurile, mai ales acolo unde fâșiile se freacă între ele.
Husele, depozitarea, gesturile mărunte care schimbă ani întregi
Sunt oameni care cred că o husă e doar un moft. Eu zic că husa e o poliță de asigurare simplă, fără birocrație. Nu trebuie să fie scumpă, trebuie să respire și să nu țină umezeala captivă. Dacă o husă e complet etanșă și rămâne condens sub ea, ai rezolvat o problemă și ai creat alta.
La ratanul natural, husa și aerisirea sunt aproape obligatorii dacă îl lași afară. Îl protejezi de ploaie și de soare, iar fibra își păstrează elasticitatea mai mult. În plus, te scutește de acea curățare migăloasă primăvara, când îți vine să-l iei de spătar și să-l cerți, de parcă ar fi fost vina lui. La sintetic, husa e utilă, dar mai ales pentru culori, pentru a preveni decolorarea.
Depozitarea pe timp de iarnă e un alt subiect care pare plictisitor, dar e foarte concret. Dacă ai un garaj, o magazie, chiar și un colț acoperit, îți prelungești viața mobilierului fără să depui efort intelectual. La ratanul natural, diferența poate fi uriașă, fiindcă îi elimini sezonul cel mai agresiv. La sintetic, diferența e mai mică, dar tot există.
Animalele de companie și copiii, adică testul de realitate
Când ai pisici, ratanul natural poate fi o tentație. Ghearele se pot prinde în fibre, mai ales dacă împletitura e mai moale, și rămân urme care nu mai dispar. Câinii, mai ales cei curioși, pot roade colțuri, iar la natural asta înseamnă fibre desfăcute. Nu spun că e inevitabil, dar e o situație pe care o vezi des, în tăcere, după care proprietarul se consolează cu „asta e, e mobila de afară”.
La ratanul sintetic, ghearele pot zgâria, dar nu au aceeași plăcere de a se prinde și a desface. Pe de altă parte, dacă materialul e ieftin, o zgârietură adâncă se vede mai rău decât pe natural. În plus, un câine mare care se urcă frecvent pe canapea poate forța împletitura, iar dacă e rară, începe să se lase. Aici iarăși se vede calitatea, nu ideologia materialului.
Copiii sunt altă poveste, fiindcă ei nu stau, ei testează. Se cațără, sar, trag de perne, se ascund după spătar. Ratanul natural, prin elasticitate, suportă multe, dar nu suportă umezeala lipită de el zile la rând, cum se întâmplă când se varsă un pahar și nu observi. Ratanul sintetic suportă mai bine accidentele cu apă, dar poate suferi la colțuri dacă e lovit repetat cu obiecte dure.
Culoarea și textura, pentru că rezistența e și vizuală
Mulți aleg ratan sintetic în culori închise, pentru că pare mai „serios” și ascunde murdăria. E adevărat până la un punct, dar culorile foarte închise se încălzesc mai tare în soare. Asta poate accelera îmbătrânirea împletiturii, mai ales la variantele slabe. Nuanțele mixte, cu fire mai deschise și mai închise, au avantajul că maschează mai bine decolorarea în timp.
La ratanul natural, culoarea se schimbă oricum, fiindcă fibra lucrează cu lumina. Uneori se deschide, alteori capătă o tentă aurie, alteori se uniformizează. Dacă îți place această transformare, vei fi mai împăcat cu ideea de întreținere. Dacă vrei ca obiectul să arate identic ani la rând, naturalul te va contraria.
Textura e și ea importantă, fiindcă o textură foarte pronunțată prinde praf mai ușor. La exterior, praful nu e doar estetic, e și abraziv. O împletitură mai netedă se curăță mai repede, o împletitură foarte „realistă” poate cere mai multă muncă. Și aici, fără să ne dăm seama, alegem între confortul privirii și confortul curățeniei.
Costul real, nu cel de pe etichetă
Prețul de la început e o fotografie, nu un film. Dacă iei un ratan sintetic ieftin și îl schimbi după două veri, ai cheltuit mai mult decât dacă luai de la început o variantă bună. Dacă iei ratan natural frumos și îl lași să se degradeze în ploaie, vei avea aceeași dezamăgire, doar că mai elegantă. Costul real e cât te ține și câtă energie te costă să-l păstrezi în formă.
Mai există și costul psihologic, de care râdem, dar îl simțim. Când ai un mobilier care te obligă să-l ferești mereu, începi să-l percepi ca pe o corvoadă. Când ai un mobilier care arată rău după scurt timp, începi să simți că ai fost păcălit. Alegerea bună e, de fapt, aceea care se potrivește cu felul tău de a trăi, nu doar cu bugetul.
Alternative și compromisuri, fiindcă nu trăim doar cu ratan
Există și situații în care ratanul, fie el natural sau sintetic, nu e cea mai bună alegere. Dacă ai expunere extremă la soare și ploi dese, mobilierul din aluminiu cu textilene, de exemplu, poate fi mai potrivit. Dacă vrei un aspect natural, dar cu rezistență mare, lemnul de esență tare tratat corect poate fi o soluție, deși cere și el întreținere. Ratanul e minunat ca atmosferă, dar nu e singur pe lume.
Există și combinații, care sunt, sincer, foarte inteligente. Cadru metalic bun, împletitură sintetică de calitate, dar cu perne și textile naturale, care îmblânzesc senzația la atingere. Sau ratan natural folosit în zone protejate, iar pentru restul curții, piese mai tehnice, mai robuste. Nu trebuie să ai o singură religie a mobilierului, poți avea un mic eclectism sănătos.
Deci, este ratanul natural mai rezistent decât cel sintetic?
Dacă întrebarea e despre mobila de exterior expusă la ploaie, soare și schimbări de temperatură, ratanul sintetic este, în general, mai rezistent. E făcut să suporte intemperiile fără să putrezească și fără să absoarbă apă. Cu condiția esențială să fie un sintetic bun, nu o imitație ieftină care îmbătrânește într-o vară. Asta e partea pe care mulți o omit și apoi se supără pe material, deși problema era calitatea.
Ratanul natural poate fi foarte rezistent în utilizare și poate ține mult timp, dar mai ales în spații protejate. Într-o terasă acoperită, ferită de ploaie directă, poate depăși așteptările și poate îmbătrâni frumos. În plin exterior, fără protecție, devine mai vulnerabil, și nu pentru că e slab, ci pentru că e viu, organic, și vremea nu are milă pentru lucrurile organice. În fond, ratanul natural nu pierde la caracter, pierde la toleranța față de abuz.
Dacă ar fi să spun o propoziție care să rămână cu tine, ar fi asta. Ratanul natural e mai „rezistent” ca personalitate și ca senzație, ratanul sintetic e mai rezistent ca supraviețuire în aer liber. Iar între ele nu e o luptă cu un singur câștigător, ci o alegere de stil de viață, de spațiu și de răbdare. Și, da, uneori e și o alegere de dispoziție, fiindcă sunt seri în care vrei să stai pe ceva care pare viu, și seri în care vrei doar să nu te gândești la nimic.
